Când am pornit în călătoria mea de autocunoaștere, aveam vreo 14 ani. O parte din motivația de a urma o astfel de cale a fost sufocarea pe care am trăit-o în raport cu așteptările tuturor celor din jurul meu. Nu spun că a fost totul dificil și urât, ci că amintirile frumoase, pline de bucurie reală, au fost ascunse după straturi dense de durere, umilire, rușine, dispreț, tristețe și singurătate.
Nu mă așteptam să dureze mai bine de 20 de ani să ajung cu adevărat la mine. Și nu, povestea mea nu a fost printre cele mai tragice. Am fost un copil aparent normal, fericit, cuminte, care învăța bine.
Am călătorit prin multe abordări de teorie spirituală, prin teorie psihologică, psihanalitică, sistemică și transgenerațională, cognitiv-comportamentală, pozitivă. Am fost pasionată de arhetipuri și de categorii de experiență umană. Mi-am dorit, din tot sufletul, să înțeleg. Să înțeleg ce căutăm aici, în lumea asta, de ce lucrurile sunt așa cum sunt, de ce oamenii sunt așa cum sunt. Și mai ales, de ce când intenționam să fac un lucru bun, rezultatul era atât de departe de intenția mea.
Am fost mereu printre primii din clasă în anii de generală și liceu. Prindeam repede principii, informații, dar pot spune, cu sinceritate, că pe unele abia acum încep să le înțeleg. Zilele trecute mă uitam cu fascinație la numerele prime și compuse și observam cât de magică pare matematica atunci când încep să se lege informațiile acumulate. Și cum viața în sine devine mai frumoasă când lucrurile încep să se lege și să capete sens.
Privind în urmă, îmi dau seama că majoritatea limitărilor mele în capacitatea de a înțelege și asimila anumite informații teoretice își avea rădăcinile nu în IQ-ul meu, ci în blocajele emoționale pe care le-am dezvoltat mai ales în copilărie. Nu trăim într-o societate care să încurajeze neapărat respectul și învățarea în ritm personal, așa că îmi amintesc cu atât mai mult, cu drag, cu respect și recunoștință de profesorii, tutorii, colegii și mentorii care au avut o contribuție reală în dezvoltarea mea. Sunt persoane care, poate fără să își dea seama, au salvat câte o mică parte din mine, oferindu-mi o experiență mai sănătoasă decât cele de dinainte.
Au fost, desigur, și alte tipuri de experiențe, care mai mult m-au determinat să dezvolt o reticență amplă față de diverse domenii de învățare. Iar acolo, am avut de lucrat mai mult la a vindeca.
Deși am investit, de-a lungul timpului, în 4 terapii a câte 1-3 ani de orientări diferite, cea mai mare provocare a fost perioada pe care a fost necesar să o traversez de una singură. Una dintre terapeutele cu care am lucrat mi-a spus la un moment dat că nu am încredere în terapie. Nu am simțit că aveam atunci spațiu să o spun, dar realitatea e că nu mai aveam încredere în oameni, nu în terapie. În proces am avut și continui să am încredere, dar consider că un proces sănătos nu e exclusiv unul terapeutic. Din punctul meu de vedere, un terapeut, persoana terapeut, te poate duce pe cât de departe a călătorit în interiorul său. Și deși am avut de învățat din fiecare experiență, încheierile au fost și ele, la fel de necesare. Ce pot spune, în schimb, este că, după multe încercări eșuate în diverse grade, am învățat, în sfârșit, să mă despart altfel.
Dincolo de ce am lucrat în terapii, cea mai mare provocare a fost să stau singură cu durerea mea. La un moment dat am putut constata că în încercarea de a comunica despre durerea mea, emoțiile mele erau mai curând respinse și/sau negate, ceea ce nu e poate o problemă atât de mare, dar prioritatea mea era să le procesez, oricât de dureroase ar fi fost. Așa că ultima parte a procesului de a ajunge la mine a avut loc într-o semi-izolare. Mărturisesc că abia în acele momente am înțeles în mod practic o foarte mare parte din informațiile teoretice pe care le-am parcurs în ani de zile de studiu, dar și din achizițiile terapiilor anterioare.
O parte dificilă din proces a fost să recunosc cât de mult am rănit oameni din jur, care îmi erau dragi, fără să îmi dau seama. Și să îmi amintesc și să permit să doară. Apoi, un alt nivel de durere a fost să recunosc cât am fost de rănită, mai ales de oameni pe care îi iubeam și pentru care aș fi făcut aproape orice. Dincolo de revoltă, a fost extrem de dificil să accept faptul că nu au făcut-o, poate, cu intenție, ci pentru că, la momentul respectiv, atât au putut face. Am înțeles că multe interacțiuni au fost repetiții ale unor dinamici disfuncționale din familie, perpetuate de multe generații. Le-am studiat în detaliu, cât am avut acces, până la generația străbunicilor, ca să înțeleg de ce. De ce durere, de ce respingere, de ce umilire, de ce dispreț. Răspunsurile au fost variate: de la limitările instrumentelor vremurilor la limitările de înțelegere ale formelor de organizare din societate și până la un anumit inevitabil al vieții. Ce am mai descoperit, treptat, este că așa se transmite, de fapt, viața: prin talente (bagaje de experiență procesate și transmise adecvat), dar și traume (bagaje de experiență neprocesată). Și am acceptat, la un moment dat, că pentru a ajunge la ce s-a transmis valoros pe linia mea de familie, am de traversat straturi întregi de durere.
Cumva, de când eram mică știam că am de făcut așa ceva. Nu ca o menire, ci pentru că altfel nu voi fi trăit vreodată o viață pe care să o pot numi a mea.
Și continuând cu straturile de durere, poate cel mai dificil a fost să mă iert pentru că nu am știut cum să mă protejez singură de durere. Pentru că eu, în mod inconștient, m-am pus singură în pericol și am avut foarte mult de pierdut de fiecare dată când am făcut asta. Și abia după ce am reușit să negociez în interior acest detaliu esențial, am reușit să mă iau singură în brațe și să îmi ofer ceea ce nu am primit. Să traversez în intimitate durerea, singurătatea și disperarea pe care le trăisem la o vârstă fragedă. Și pe care, inevitabil, le retrăiam exact așa cum le-am trăit și atunci, din punct de vedere emoțional: singură. Doar că de data asta, nu mai eram chiar singură. Eram eu cu mine. Poate ce a făcut cel mai mult diferența a fost că mi-am permis să mă accept cu eșecurile mele, cu greșelile mele, cu pierderile și să mă iubesc oricum.
Și cred că de aici, abia, începe să existe spațiu în care să reîncep să am încredere în oameni. Nu complet, nu în toți, dar în unii care pot respecta faptul că am un suflet și am și eu, limitele mele.
În încheiere, aș menționa un aspect, unul care mi se pare cel mai relevant într-un astfel de proces. Că durerea poate fi alchimizată abia după ce e acceptată ca fiind personală, reală și validă, chiar dacă nu se referă la ceva din prezent. Se pare că nimeni nu ne poate trăi durerea în locul nostru. Putem să o amânăm sau să alegem să o simțim, pe măsură ce avem resurse interne. Abia atunci revin amintirile blocate, piesele lipsa din puzzle-ul vieții, talentele nevalorificate. Abia apoi povestea personală, în tot ansamblul ei, începe să capete sens. Abia apoi realizăm că blocajele au fost, de fapt, redirecționări, că ceea ce am pierdut nu era dat să fie pentru noi decât pentru o anumită perioadă și că, în esență, suntem exact acolo unde e necesar să fim, pe drumul nostru în viață.
Și că tot ce avem nevoie pentru a face următorul pas se află în aici și acum.