De ceva vreme am început să observ cât de tranzacționali am devenit unii cu ceilalți — și cât de puțin pare asta să aibă de-a face cu natura noastră umană.
Un lucru pe care l-am observat foarte clar în ultima perioadă, în care încă lucram în domeniul clinic, este că, pe măsură ce o persoană se apără foarte mult, o expune în aceeași măsură pe cealaltă. Și așa iau naștere dinamici toxice, aproape fără să ne dăm seama.
E firesc să ne apărăm, să ne luăm măsuri de precauție. Dar, atunci când suntem în permanență pregătiți de atacuri din partea celor din jur, ajungem, uneori, să atacăm noi primii. Preventiv.
Pare a fi un fenomen social care ia amploare sub presiunea crizei financiare, dar care, dincolo de toate, vorbește și despre o criză a resurselor interne.
Am observat că, pe măsură ce o persoană se simte mai pustiită intern, crește nevoia de exces: de bani, de siguranță, de validare externă. Toate sunt nevoi naturale, umane. Diferența apare în cantitate. În acel „nu e suficient”, indiferent cât ar fi.
M-am surprins și eu, în ultima perioadă, prinsă în mentalitatea asta. Întrebându-mă, cu o ușoară frică: „cum fac să îmi asigur stabilitatea? cum îmi creez siguranță pentru viitor?”.
Și am observat că singurul mod în care reușesc cu adevărat să mă recalibrez este să îmi amintesc un lucru simplu: nu știu cât timp am aici. Nu știu dacă mâine voi mai fi.
Nu într-un sens dramatic sau depresiv, ci într-unul onest. Existențial. Care mă aduce înapoi în prezent.
Din perspectiva asta, ceea ce am este doar ceea ce există acum. Și nici măcar nu simt că „am” în sensul de posesie. Mai degrabă că îmi este dat pentru a fi trăit, folosit, experimentat, împărtășit.
Uneori mă gândesc că nici nu e ceva ce „am”, ci ceva care trece prin mine și se transformă prin felul în care îl trăiesc. Iar tot ce pot face este să fiu prezentă și să recunosc ce se întâmplă.
Poate că și recunoștința a ajuns să fie înțeleasă distorsionat. Ca o obligație. Ca o formă de „ar trebui”.
Pentru mine, recunoștința nu are legătură cu presiunea morală sau cu vreo datorie religioasă. A recunoaște înseamnă, mai simplu, a vedea ce este deja acolo. Și a vedea și valoarea lui.
Poate că a fi recunoscători nu înseamnă să fim mai mici sau mai umili, ci mai conștienți. De noi, de ceilalți, de valoarea experiențelor și de valoarea vieții în sine.
Și poate că, în esență, asta înseamnă: să lăsăm viața să treacă prin noi în mod conștient. Să hrănim experiențele și, în același timp, să ne lăsăm hrăniți de ele.
Chiar și atunci când par puține.
Because uneori e doar o briză de aer curat într-un moment în care totul pare blocat. Sau o rază de soare, când totul pare întunecat. Sau un zâmbet cald într-o zi foarte dificilă.
Nu e nimic spectaculos în asta. Dar, atunci când suntem prezenți, se simte diferit. Aproape magic.
Cred că avem cu toții capacitatea de a crea astfel de momente în viața noastră. Doar că uităm de ea. Sau nu știm cum să o accesăm.
Dacă e ceva ce am înțeles din procesul de autocunoaștere și maturizare, este că ține mai mult de desprindere decât de acumulare. De traversarea durerii, de curățare și de spațiu.
Nu e despre „mai mult”. De multe ori, e despre mai puțin. Dar mai adevărat. Mai în acord cu cine suntem.
Și, poate, despre a lăsa în urmă ceea ce continuăm să cărăm din trecut și ne consumă energia, chiar și atunci când nu mai are legătură cu prezentul nostru.
Am senzația că trăim și o perioadă de trieri. În care suntem invitați, mai mult sau mai puțin conștient, să alegem: ce contează cu adevărat pentru noi?
Banii și imaginea? Sau calitatea relațiilor pe care le construim și le păstrăm?
Pentru că, dincolo de aparențe, relațiile nu sunt, de fapt, tranzacții de tip „îți dau x, îmi dai y”.
Sunt întâlniri între oameni. Între cine sunt eu și cine ești tu. Între ceea ce ofer și felul în care sunt în acel moment.
Acolo se simte echilibrul. Nu în calcule perfecte, ci într-un tip de reciprocitate mai profundă, pe care nu o putem controla complet.
Și, oricât am încerca să ne ascundem, cine suntem iese, până la urmă, la suprafață. Nu ca să ne expună, ci ca să ne ajute să ne vedem. Și, poate, să ne recunoaștem.
Teoria despre integrare — psihologică sau spirituală — e adesea ori prea simplificată, ori prea complicată.
În realitate, e un drum personal. O cărare care nu seamănă cu a altcuiva și pe care o parcurgem, de cele mai multe ori, intuitiv.
Iar, dacă e ceva pe care ajungem să ne bazăm, poate că este încrederea.
Nu neapărat în sensul clasic de „credință”, încărcat de sensuri și reguli. Ci o încredere mai simplă. Mai directă.
În noi. În viață. În faptul că, chiar și atunci când nu înțelegem tot ce ni se întâmplă, există un sens care se construiește.
Și că, dincolo de toate dificultățile, traumele și confuziile, avem un loc aici.
În lume. Și, uneori, în sufletul cuiva.
Poate chiar mai mult decât ne imaginăm.
Photo: Nick Fewings / Unsplash