Despre spațiu, iubire și ceea ce rămâne după liniște
La început, mi se părea un parc chel. Gol, plictisitor. Nu prea mare, prea frecventat, cu puține bănci și cu o atmosferă care nu m-a atras niciodată. Mai fusesem pe acolo, cu câteva persoane, dar nu m-a prins. Nu aveam o relație cu el.
Era doar un loc. Un decor.
Apoi, în perioada cea mai intensă emoțional din viața mea, când o relație m-a rupt în bucăți și m-a deschis în același timp, am început să am o energie pe care nu știam cum s-o consum. Îmi venea să fug din casă, să merg, să mă mișc, să scap de ceva ce nu înțelegeam, dar care îmi pulsa în piept.
Și m-am dus în parc. Nu ca să-l admir. Ci ca să supraviețuiesc.
Făceam ture de două-trei ore, de mai multe ori pe săptămână. Ziua era prea cald — era vară, 35 de grade. Așa că mergeam seara, noaptea. În ritm, cu pași rapizi, cu căștile în urechi. Mergeam ca să mă adun. Ca să-mi simt corpul. Ca să mă liniștesc.
Pe atunci nu-l vedeam cu adevărat.
Parcul era doar recipientul în care mă goleam de durere.
A venit iarna și am făcut o pauză.
Apoi primăvara. Atunci, pentru prima dată, am început să-l văd.
Am scos căștile. Am început să ating frunzele, să miros florile, să stau pe pământ, pe o pătură, sub razele blânde ale soarelui. Am început să fiu în parc.
Mi-am găsit un loc. Un colț. O prezență.
A fost primul spațiu exterior în care m-am simțit în siguranță, fără să fie nevoie să vorbesc.
Un spațiu care nu cerea nimic, dar îmi dădea înapoi tot ce aveam nevoie: răgaz, simplitate, stabilitate.
Pe măsură ce mă vindecam, legătura mea cu parcul devenea mai profundă.
Apoi, într-un moment dificil, m-am îmbolnăvit.
Și, fără să-mi dau seama, m-am îndepărtat.
Parcul începuse să mă enerveze. Era aglomerat. Erau târguri, muzică, haos. Îl comparam cu un alt parc, mai liniștit.
Am fugit, am căutat altceva. Dar și acolo era zgomot. Și m-am întors.
Acolo, înapoi în parc, am înțeles ceva profund:
Nu e al meu. Nu va fi niciodată doar al meu. Dar e acolo și pentru mine. Atât cât e. Atât cât poate fi.
Atunci am învățat să îl iubesc, fără să îmi doresc să îl controlez.
Să nu-l vreau tăcut, ci să-l accept așa cum e.
Și să-mi aleg, în mijlocul lui, propriul colț de liniște.
Poate că noi, oamenii, suntem tot cam așa: avem mai multe relații în paralel: cu vecinii, colegii, părinții, instituțiile, prietenii. Dar undeva, într-un colț, apare acea relație — cea aleasă. Cu cineva căruia îi încredințezi colțul tău.
Mult timp am crezut că acea iubire trebuie să fie doar a mea.
Că dacă e împărtășită cu lumea, nu mai e a noastră.
Dar azi știu altceva: iubirea adevărată împărtășită cu un om se revarsă natural spre ceilalți. Nu ca o pierdere, ci ca o extensie.
Nu poți controla iubirea. Poți doar să o cultivi.
Să o investești. Să o întreții.
Tot ce iubim, devine mai frumos.
Fie că e o mandală, o mâncare, o floare, un parc, un om — tot ce iubim prinde viață sub atingerea noastră.
Parcul m-a învățat toate astea.
A fost figura paternă tăcută, pe care mi-am dorit-o mereu.
Și poate că, în noaptea aceea, când am simțit parfumul florilor și am stat singură pe bancă, fără nicio nevoie de altceva, a fost prima oară când am simțit:
Sunt pregătită. S-a făcut loc în mine. Și e loc bun.