Mă gândeam zilele trecute la un aspect pe care îl observ tot mai des.
Observ din ce în ce mai des că autenticitatea a devenit, într-un fel, o modă.
O direcție foarte sănătoasă, dar nu de puține ori înțeleasă superficial. Uneori, interpretarea conceptului începe să se îndepărteze destul de mult de sensul lui real.
Mă refer, mai exact, la ideea că, dacă fac ce face cineva autentic, pot deveni și eu autentic.
Pentru mine, autentic înseamnă ceva ce vine din interior, trece prin mine și se exprimă în exterior într-un mod personal, viu, care are sens atât pentru mine, cât și în relație cu ceilalți.
Autenticitatea nu se poate împrumuta.
Și nici nu poate fi preluată prin simpla copiere a modului de exprimare al altcuiva, atâta timp cât nu există o înțelegere reală și o potrivire autentică.
Da, putem explora ceea ce ne atrage. Putem studia, putem căuta răspunsuri și clarificări. Putem selecta ceea ce rezonează cu noi și ceea ce nu.
Dar atunci când doar încercăm să facem ce face altcineva sau să devenim o variantă a lui, e ca și cum am merge pe un traseu care nu e al nostru și pe care nu îl înțelegem cu adevărat.
Și, ca să putem continua, ajungem să ne uităm constant la celălalt ca să știm încotro mergem.
În timp, asta creează confuzie.
Și, încet, ne îndepărtăm de propriul centru.
Autenticitatea nu se caută în exterior. Nu în ce e la modă. Nu în ce am văzut la alții și vrem „exact la fel”.
A selecta un mod de exprimare e doar o parte a ecuației — una care ține de explorare, de studiu, de efort.
Cealaltă parte se află, de multe ori, într-o zonă mult mai inconfortabilă.
În acele părți din noi pe care le-am ascuns — uneori de rușine, alteori de teamă.
În acele lucruri pe care le-am blocat, pentru că, la un moment dat, am învățat că sunt greșite.
Nu pentru că erau, în mod absolut, greșite. Ci pentru că nu aveam contextul sau resursele să le înțelegem și să le exprimăm într-un mod sănătos.
Autenticitatea începe, de multe ori, de acolo.
Din a vedea ce am ascuns. Din a recunoaște. Din a găsi moduri potrivite de a exprima acele părți din noi.
Și, pornind din acel loc — din istoria personală, din lucrurile nespuse, din experiențele netrăite pe deplin — începe să se contureze ceva real.
Autenticitatea noastră.
Autenticitatea nu înseamnă să fim mai ca alții.
Ci mai „ca noi”.
Într-un mod care ni se potrivește și care este, în același timp, adecvat în relație cu lumea din jur.
Autenticitatea nu urlă. Există.
Nu are nevoie de validare zgomotoasă ca să fie reală.
Ce e real se simte. Nu are nevoie să fie demonstrat.
Iar dacă, la un moment dat, te surprinzi că ajungi să semeni prea mult cu cineva, poate e doar un semn că te-ai îndepărtat puțin de propriul tău traseu.
Și că e momentul să te întorci.
La tine.