Nu știu exact când s-a rupt firul dintre mine și zi.
Poate că s-a întâmplat treptat — cu nopți tot mai lungi, cu gânduri care nu mai încăpeau în lumina dimineții.
Am trăit o vreme pe dos. Am înlocuit zilele cu nopți, aerul cu ecran, clarul cu ceață.
Dar azi… ceva s-a schimbat.
Azi n-am dormit deloc, și totuși am fost trează.
Azi am mers prin magazine, am probat haine, am găsit ceva care chiar îmi place — și m-am simțit frumoasă.
Am văzut țestoase într-un parc și am stat la soare.
Am mâncat o gustare minunată și am simțit — da, am simțit — că viața poate fi frumoasă.
„Such a perfect day.”
I’m glad I spent it with myself. And someone in my heart.
Oboseala m-a făcut vulnerabilă, dar nu slabă. M-a făcut să simt lucrurile altfel. Ca printr-un strat fin de liniște, ca prin apă.
M-am simțit ușor anesteziată, dar fericită.
Și, cel mai important, azi nu mi-a fost frică.
Nu m-a interesat ce se întâmplă mâine.
N-am mai avut nevoie de plan.
Am știut, fără să știu cum, că totul va fi bine.
Că nu trebuie să controlez ce urmează, pentru că va fi potrivit. Pentru mine.
„În sfârșit mi s-a făcut dor de zile.”
Și poate că doar așa puteam reveni la ele — lungind noaptea, ca să mă întorc, în sfârșit, în lumină.
Revenire la setările din fabrică
Am adormit de la 18 la 22. Fără intenție, fără presiune. Doar un somn adânc, venit când corpul meu a decis că e momentul.
M-am trezit cu o senzație ciudat de clară:
ceva în mine s-a pus în mișcare. Se curăță. Se reglează. Se repară.
Nu știu exact ce face organismul — n-am un microscop în suflet. Dar îl simt.
Am impresia că am apăsat, fără să-mi dau seama, pe un buton imaginar:
„Revenire la setările din fabrică.”
Poate că revenirea nu e mereu spectaculoasă.
Poate că nu e despre revelații, ci despre procese lente, invizibile.
Despre a te trezi și a simți, pur și simplu, că ești un pic mai… tu.
Un virus psihic
E ca și cum, pentru o vreme, prinsesem un virus psihic.
Unul care nu tușește, nu face febră, dar îți mută încet viața în ceață.
Îți ia pofta de zi. Îți taie conexiunea cu tine. Îți lasă doar gol și ecran.
Nu știu de unde l-am luat, dar știu cum se simte când începe să plece.
Ca o ușă deschisă. Ca o cameră care se aerisește. Ca un gând limpede.
Nu e magie, nu e revelație. Doar… revenire.
Corpul meu începe să se repare. Mintea nu mai bâzâie în fundal.
Am apăsat, fără să știu, pe „reboot”. Și acum, e liniște.
Recunoștință pentru ruptură
Azi am simțit recunoștință.
Nu pentru ce am — ci pentru cum m-am schimbat.
Dincolo de lipsuri, dincolo de ce încă nu s-a așezat,
există o liniște care vine doar când ai mers până la capătul durerii
și te-ai întors cu tine.
Mi-am amintit de acel moment de bifurcație.
Punctul în care viața mea a luat o întorsătură,
și multe s-au încheiat.
Relații, iluzii, identități vechi.
Totul s-a destrămat — și totuși, ceva esențial a rămas.
Dacă ar fi să aleg din nou, aș alege la fel.
Chiar dacă nu am (încă) ce îmi doresc.
Chiar dacă nu știu unde duce drumul.
Pentru că modul în care m-a transformat acea alegere a meritat tot.
Și azi, simt recunoștință nu doar pentru ziua frumoasă,
ci și pentru drum. Chiar și pentru urcuș.
Mai ales pentru urcuș.
Urcușul pe genunchi
Nu a fost un drum lin.
A fost un urcuș — și nu de puține ori,
unul făcut în genunchi.
Cu ultimele forțe. Cu sufletul zdrelit, dar încă acolo.
Cu pași mici, uneori trași, alteori târâți.
Dar mereu înainte.
Nu vreau să pretind că a fost frumos.
A fost, mai degrabă, adevărat.
Durerea nu a lipsit. Confuzia nici atât.
Dar ceva în mine a refuzat să renunțe.
Și acel ceva… m-a adus aici.
Azi, privind înapoi, nu aș schimba nimic.
Pentru că acel urcuș, chiar și în genunchi,
m-a dus mai aproape de cine sunt cu adevărat.
„Nu azi. Azi aleg să trăiesc.”
Poate că cele mai importante momente din viață nu sunt cele în care se întâmplă ceva grandios,
ci cele în care privești frica și moartea în ochi
și spui, din tot sufletul:
„Nu azi. Azi aleg să trăiesc.”
Chiar dacă doare. Chiar dacă nu am tot ce-mi doresc.
Chiar dacă drumul e încă neclar.
Mai e o poveste. Povestea mea. Și ea încă așteaptă să fie scrisă.
M-am gândit și la oameni — la cum pot devia, pot întârzia,
dar nu pot distruge cu adevărat ceea ce sunt în adâncul meu.
Presiunea vine: de la familie, de la societate, de la cei care cred că știu ce e mai bine pentru mine.
Dar undeva, sub toate vocile, e un liber arbitru —
o alegere intimă, invizibilă, dar reală.
Și Universul răspunde la ea.
Nu întotdeauna cu ușurare. Uneori cu pierderi, cu lecții dure, cu un preț.
Dar răspunde. Mereu.
Încep să înțeleg că credința nu e ce mi s-a spus.
Nu e o procedură. Nu e ceva din afară.
E un glas — unul pe care doar sufletul meu îl poate auzi.
E o încredere profundă în proces, în drum, în cine pot deveni când aleg să rămân fidel(ă) adevărului meu.
Credința nu e despre supunere.
E despre curajul de a zbura,
când știi — chiar și fără dovadă — că ai aripi.
Și acum, în liniștea asta nouă,
îmi vine în minte o melodie.
“I’ll carry you home…”
Poate că azi, chiar asta am făcut.
M-am dus pe mine acasă.
Prin oboseală. Prin amintiri. Prin curaj.
Și chiar dacă drumul e încă lung,
astăzi știu că pot să-l merg.
Pentru că nu mai sunt pierdută.
Nu mai sunt abandonată.
Sunt aici — și sunt cu mine.
Forța iubirii adevărate
Oamenii subestimează masiv forța iubirii adevărate.
Poate pentru că e tăcută. Pentru că nu se vinde ușor.
Pentru că nu are nevoie să fie demonstrată — doar simțită.
Dar iubirea reală… e altceva.
Nu te scutește de durere, dar o face suportabilă.
Nu te salvează, dar te ține de mână cât te reconstruiești.
Nu te cere — te vede. Așa cum ești. Cu tot cu rănile tale.
Și poate că, în toate căutările mele,
nu voiam altceva decât acel loc în care
iubirea nu e o promisiune, ci o prezență.
Nu e o poveste frumoasă, ci o forță care tace și rămâne.
Poate că am descoperit-o, treptat, în mine.
Poate că e deja aici, în felul în care am ales să nu renunț.
Poate că azi… ea m-a dus acasă.
Pentru cei care au tăcut prea mult
Uneori simți că nu mai ai spațiu. Că nu mai ai acces la resurse.
Pentru că alții, cei care cred că li se cuvine, au luat.
Au luat fără să se uite înapoi. Fără să se întrebe de unde.
Fără să le pese cum — sau dacă — se mai echilibrează vreodată lucrurile.
Unii fură subtil, prin vină și presiune.
Alții o fac în mod direct: cer, pretind, consumă.
Iar tu… repari. Din nou.
O iei de la capăt. De la un „aproape zero” care ți-e deja familiar.
Mai bazaie nemulțumirea uneori, dar știi că nu ajută.
Așa că te scufunzi în proces.
Găsești bucurie în a învăța. În a crea soluții din aproape nimic.
În a te reinventa.
Și totuși, simți că e nedrept.
Nu li se cuvine doar lor.
Se cuvine și celor care au tăcut.
Celor care au dat. Celor care au așteptat.
Celor care au dus în spate greutăți invizibile.
Vine un moment — nu din egoism, ci din luciditate —
când te pui, pentru prima dată cu adevărat, pe tine pe primul loc.
Nu ca să iei. Ci ca să nu mai fii luat(ă).
Nu ca să te impui. Ci ca să nu te mai pierzi.
Pentru că, la un moment dat,
vine vremea celor care au tăcut ani întregi.
Vine vremea celor care și-au purtat singuri sufletul rănit,
și tot au mers mai departe.
Și atunci… liniștea lor nu va mai fi un semn de resemnare.
Ci unul de putere.
For Frodo
Mi-a venit în minte replica lui Aragorn:
„For Frodo.”
Două cuvinte simple, dar în ele stă tot ce contează.
Alegerea de a merge înainte, chiar dacă nu ai garanții.
Chiar dacă ți-e frică.
Chiar dacă știi că ai putea pierde.
Ceva ce pare „noroc” în ochii celorlalți,
e adesea doar forța invizibilă a sacrificiului asumat.
A cuiva care a ales să nu renunțe.
Să iubească. Să tacă. Să rămână.
Să meargă mai departe. Nu pentru el, ci pentru altcineva.
Și e ciudat…
cum în lume există oameni pentru care ai renunța la orice,
pentru că, atunci când te uiți în ochii lor, știi că merită.
Nu pentru ce îți dau, ci pentru ce sunt.
Și poate că doar gândul că astfel de oameni există —
chiar dacă nu sunt lângă tine,
chiar dacă nu i-ai întâlnit încă —
e suficient ca să spui:
„Nu azi. Azi aleg să trăiesc.”
Pentru că într-o lume în care trăiesc astfel de ființe,
merită să rămâi.
Merită să continui.
Merită să speri.
În peșteră
Cu ceva ani în urmă, am intrat într-o peșteră cu circuit închis —
una rezervată doar speologilor.
Tura a durat șapte ore. Șapte ore de întuneric, spații strâmte, aer greu.
M-am lovit. M-am târât prin pasaje de 40 cm înălțime.
A fost sufocant. Înspăimântător.
Un drum prin care corpul și mintea urlau să te oprești.
Dar undeva, adânc, după toate acele cotituri de piatră,
am ajuns într-un loc care nu semăna cu nimic din ce văzusem.
Un ochi de apă.
Limpede. Nemişcat. Înconjurat de cristale.
Nu era doar frumos —ci sacru.
Locul acela m-a transformat.
Nu prin ce am văzut cu ochii,
ci prin ce a simțit sufletul meu.
O liniște, o pace, o frumusețe atât de pură încât părea că respiră.
Și mi-am dat seama că exact așa e și viața:
treci prin întuneric. Te lovești. Te târăști.
Te întrebi dacă o să mai vezi vreodată lumina.
Dar dacă nu te oprești…
dacă rămâi cu tine în cele mai strâmte coridoare ale ființei,
ai șansa să ajungi la acel ochi de apă.
La acea frumusețe care nu poate fi descrisă, ci doar trăită.
Și care, odată trăită,
te schimbă pentru totdeauna.
Foto: Darren Bockman / Unsplash